|
pasaroi
Pe lista neagra
Inregistrat: acum 4 ani
Postari: 355
|
|
Ortografia este o convenţie, un standard. De stabilirea standardelor se ocupă (īntr-o societate normală specialiştii domeniului respectiv: fizicienii stabilesc unităţile de măsură ale mărimilor fizice, medicii stabilesc procedurile chirurgicale, matematicienii stabilesc simbolurile matematice etc., deci ortografia trebuie şi ea stabilită de către lingvişti. Dar reforma ortografică din 1993 s-a făcut de către plenul Academiei (ingineri, medici, agronomi, chimişti etc.), nu de către specialişti. Lingviştii au fost consultaţi şi s-au exprimat categoric şi īn cor īmpotriva reformei. Părerea lor a fost ascultată de către membrii Academiei şi ignorată explicit, cu justificarea că lingviştii gīndesc prea raţional (!). Frumos, nu? Atunci cīnd reforma a fost supusă la vot atenţie, o decizie ştiinţifică luată prin vot, nu prin argumentare! toţi academicienii au votat pentru, īn afară de
singurii doi lingvişti din Academie de la momentul respectiv: Emanuel Vasiliu a votat īmpotrivă, Ion Coteanu s-a abţinut. Sugestiv, nu? E ca şi cīnd ai fi bolnav, iar diagnosticul ar fi pus prin vot de către o comise pestriţă, īn care medicul e minoritar şi astfel decizia e luată de majoritate: un preot, un gropar şi vreo două bocitoare
De ce oare s-a īntīmplat aşa? Ce anume a provocat o asemenea ruptură īntre cum trebuia procedat şi cum s-a procedat de fapt? Explicaţia e simplă: īn anii de după Revoluţie lumea nu mai avea īncredere īn Academie. Chiar cu expulzarea Ceauşeştilor dintre membrii ei, Academia era īn continuare acuzată că găzduieşte foşti comunişti care sprijiniseră regimul. Aşadar Academia avea nevoie de o dovadă că e cu noi (aşa cum armata dovedise că e cu noi şi fusese acceptată de populaţie). Altfel tovarăşii academicieni, deveniţi automat domni academicieni, riscau o operaţie de reevaluare a meritelor, de data asta pe bune. Or aşa ceva era inacceptabil, nu?
Soluţia a găsit-o preşedintele de atunci al Academiei, Mihai Drăgănescu, un specialist īn electronică (şi paralel cu ortografia, că am văzut nişte scrieri de-ale lui), care a propus să se revină la ortografia dinainte de regimul comunist, ca o reparaţie, cum zicea el. Ce este interesant, şi pe deasupra foarte ironic, este metoda pe care a pus-o la cale pentru a-i convinge pe membrii Academiei să aprobe reforma: a făcut propagandă mincinoasă (a spus de exemplu că sovieticii sīnt cei care ne-au băgat pe gīt scrierea cu i, cīnd de fapt noi o practicam dinainte de 1900), a creat un curent de opinie şi a stabilit ca decizia să se ia prin vot deschis, pentru ca oamenii să nu voteze cu conştiinţa, ci cu frica. Vă sună cunoscut? Deci pentru a demonstra că Academia nu mai este o instituţie comunistă a aplicat exact aceleaşi tactici tipice ale comuniştilor. Ce nu face omul strīns cu uşa pentru a-şi salva scaunul?
Deci ăsta a fost contextul şi aşa s-au luat deciziile. Nu prin argumentare, ci prin presiune. Nu de către cei care se pricep, ci de către cei care aveau un interes personal.
Şi ajungem īn sfīrşit şi la argumente:
1. Argumente pentru grafia cu i şi sīnt:
Ortografia limbii romāne este, de peste un secol, preponderent fonemică, ceea ce īnseamnă că fiecare literă notează un fonem (un sunet, pentru simplitate) şi fiecare fonem e scris cu o literă. Excepţiile se numără pe degete.
Literele i şi ā reprezintă exact acelaşi sunet, astfel una din ele este inutilă. Ca o curiozitate, īn secolul al XIX-lea pentru acest sunet au fost folosite 4 sau 5 litere ā, ź, i, ū, uneori şi ō , īn funcţie de etimologie: atāt, cerźnd, cuvīnt, adūnc, gōnd. ŞI-AU DAT SEAMA CĂ E PREA DE TOT ŞI AU RENUNŢAT LA O PARTE, DAR CURENTUL ETIMOLOGIST ĪNCĂ ERA PREA PUTERNIC ŞI Ā A REZISTAT.(Nota mea: deoarece a rezistat ramanem cu el)
Cuvīntul sīnt nu vine din indicativul latinesc sunt, aşa cum umblă vorba printre nepricepuţi, ci probabil din conjunctivul sunt. Oricum, formele moştenite efectiv īn limba romānă şi īnregistrate īn scris au fost: sănt, sămt, sunt, sem, săm, săntem, sīntem, suntem, seţi, set, siţi, sănteţi, sīnteţi, sunteţi, sănt, sămt, sunt. Observaţi? Nu există nici un sunt, suntem, sunteţi. Aceste forme au fost inventate īn secolul al XIX-lea de către latinişti. Iniţial au fost folosite numai īn scris, iar de pronunţat se pronunţau cu i (Eminescu scria şi el sunt, după regula vremii, dar cu certitudine pronunţa sīnt, ceea ce se deduce simplu din rime). Pronunţarea sunt a apărut recent, undeva īn jurul anului 1900, din neştiinţă sau din snobism, sub influenţa scrisului, aşa cum azi unii pronunţă eu īn loc de ieu. Ca urmare forma justificată etimologic este sīnt, nu sunt, atīt īn scris cīt şi īn pronunţie.
Īn plus, marea majoritate a vorbitorilor pronunţă sīnt, deci nu se justifica schimbarea normei.
2. Argumente pentru grafia cu ā şi sunt:
Nu există. Pe bune, chiar nu există. Există cīteva minciuni vehiculate de neştiutori, dar din punct de vedere lingvistic grafia asta nu are absolut nici un fundament. Argumentul trebuie să le arătăm străinilor că avem origini latine e prostesc, argumentul tradiţiei e prostesc, argumentul estetic arată mai frumos aşa e prostesc.
|
|
